facebookflickr

coperta

Alpinismul îl văd ca pe un sport extrem(cel puțin eu) și când eram mic îl asociam cu drumețiile pe munte. Într-un târziu am descoperit diferențele între ele(foarte târziu, din păcate) și am început drumețiile pe munte, dar alpinismul l-am privit tot la fel. O activitate care nu este pentru mine.

În plimbările mele cu bicicleta l-am cunoscut pe Bogdan, care îmi tot povestea de alpinism, pe care îl practică cu mare plăcere. Încerca să-mi spună că nu este nimic extrem, dacă ești echipat corespunzător, dar nu eram așa convins și am stat departe de această activitate, până intr-o zi...

Mihai a discutat cu Bogdan și Mihai a început să vorbească cu mine despre o tură de alpinism. Pe Hornul Coamei. Mihai îmi povestea că este ușor, nu este perete vertical ci un fel de Piatra Craiului fără lanțuri, dar o să fim asigurați pentru că Bogdan are hamuri, cordelina, carabină, anou (nu auzisem decât de ham, restul...carabina mă gândeam că nu e vreo pușcă, deci termeni necunoscuți).

Mi-a arătat poze cu Hornul Coamei și parcă în poze nu arăta așa rău, așa de înfricoșător. Mi s-a spus ca e grad de dificultate 1B. Nu sțiam eu ce înseamnă asta, dar parcă 1B nu părea așa de greu. Probabil că nu era.

hornulcoamei

sursa foto:blog Mircea Ordean

Așa că sămbătă dimineața împreună cu Bogdan, Mihai, Claudia și Daniel am plecat spre Bușteni.

La Bușteni, am lăsat mașina pe lângă Căminul Alpin și am plecat pe traseu.

Am început urcarea spre refugiul Coștila, într-un ritm nebun(cel puțin pentru mine și Mihai). În drumețiile de până acum eram în zona de comfort, acum sigur eram la limita ei. În afară de Bogdan toți aveam respirația zgomotoasă” și ritmul a fost susținut aproape până la refugiu. Am aflat mai târziu, că nici Daniel nu avea probleme mari cu ritmul, doar că avea probleme cu plămânii de la nu știu ce expediție pe un vârf de peste 5000m. Probleme cu plămânii și urci în halul ăla? Suntem niște începători!

valeagalbinele

După o mică pauză la refugiu, am continuat urcarea pe valea Gălbinele, unde am lăsat pădurea în spate, pădure care a făcut loc stâncilor. Vremea era destul de schimbătoare, când soare, cănd ceată și pe traseu era o mare umezeală. Auzeam discuții între Daniel și Bogdan dubioase. Cum că ar fi prea umed pe jos, că e cam periculos..hmmm?!

Destul de repede am terminat cu Valea Gălbinele și aici trebuia să alegem dacă vrem să continuăm pe un traseu mai ușor sau să continuăm traseul pe Hornul Coamei. Daniel s-a dus în față să verifice cum arată traseul. Și eu observam umezeala din jur și pe alocuri cum curgea apa de pe stâncă, dar am auzit pe Bogdan întrebăndu-l pe Daniel dacă merge. Daniel a răspuns: MERGE MĂ! Dacă știam eu gluma lor sinistră, atunci mă întorceam. Și am continuat...

Traseul a început destul de ușor, un traseu de Piatra Craiului, puțin mai complicat, pănă când am dat de primul hop (cred că se numește săritoare). Aici am început să ne echipăm, eu și MIhai cu anou și restul cu hamuri. Și bineînțeles, toți cu cască pe care am avut-o din Bușteni pe cap. Eu, Mihai și Claudia  am luat căstile de bicicletă.

saritoare2

Prima săritoare. Bogdan a început să se urce primul, neasigurat pentru început. Cred că a stat vreo 5 minute la prima urcare. Și apoi am urcat pe rând asigurați de Bogdan, care avea să urce mereu primul. Aici, cum, cum am urcat, cu puține emoții. Traseul era încă uscat și puțin tras și de Bogdan am scăpat. Am urmat apoi iar o secțiune ușoară ca apoi să dăm iar de o săritoare.

Aici treaba era udă, foarte udă și foarte alunecoasă. Bogdan a urcat primul și după cum se chinuia el, se părea că o să ma chinui și eu. Aici mă gândeam să mă întorc, dar înconjurat de atâtă optimism, nu am putut renunța.

Și am început să urc, asigurat de Bogdan. Unde puneam piciorul alunecam, unde puneam mâna nu simțeam siguranță. Nu găseam priză, nu găseam un punct de sprijin, dar puțin tras de Bogdan, am reușit să trec.

La următoarele săritori, ordinea s-a păstrat, dar la acestea l-am asigurat pe Bogdan și noi de jos. Bogdan urca primul și ultimul rămânea Daniel, dar cu cât urcam apa era tot mai prezentă, pe alocuri curgea pur și simplu printre stânci (era un pârâu în toată regula!) și aderența era pur și simplu inexistentă.

saritoare3

Urcarea mergea foarte greu, pentru că urcam pe rând și cred că la fiecare săritoare pierdeam pe puțin 15 minute. La următoarele săritori pur și simplu am fost ajutat de adrenalină, deja pe unele porțiuni simțeam frica. Fiecare stâncă imi era prietenă!  Îmbrățișam fiecare stâncă, când eram pe săritoare și cred că niciodată nu am fost așa intim cu muntele. Sa zică cineva că nu iubesc muntele!

Timpul clar nu mai ținea cu noi și vremea era mai mult decât posomorâtă. Săritoarele erau din ce în ce mai grele și parcă hornul ăsta era fără de sfârșit. Toate astea cumulate îmi dădeau o stare foarte ciudată. Să nu-i spunem panică, dar clar o stare de neliniște mă acapara.

Când se lăsa ceața, în jur era minunat.  Aplinismul îți dă o perspectivă foarte frumoasă, total diferită de cea dată de drumeție, dar trebuie să ai inima bună, tare bună!

vremesoare

În fața unei săritoare, Hârciogul(Daniel) ne-a spus că nu mai este mult și se termină. Cred ca era a zecea oară când ne-a zis asta. Pur și simplu nu mai reprezenta nici o încredere. Dar era bine că încă mai aveam puterea să glumim.

Săritoarea asta mi s-a părut atunci cea mai grea, nu știam cum s-o abordez și ca de multe ori am abordat-o tras de Bogdan puțin. Aici am dârdâit de frică și ce a fost vreo 5 minute(cred) mi s-a parut o viață de om! Am scăpat de săritoarea asta și sus să încremenesc! Nu se vedea încă “luminița de la capătul tunelului”. Căt  de mare să fie hornul ăsta? Realizam că foarte mult timp stăteam să așteptam, pentru că urcam pe rând, dar cat mai dura? Mă uitam după soare și realizam că în curănd o să ne apuce noaptea. Speram doar să nu ne apuce aici!

iesirehorn

Dar acum urma o fereastră! Ce experientă am avut aici... Până la fereastră propriu-zisă, săritoarea nu a fost foarte grea.  Îmi aduc aminte că Mihai, Claudia și Bodgan trecuseră de fereastră. Toți rădeau de mine și-mi spuneau că o să văd eu ce mișto e acolo. Ajuns lângă fereastră, am rămas în impas. Nu știam cum să fac. Eu îi întrebam cum să procedez aici și de sus auzeam hohote. Mama lor de prieteni! Din păcate aceasta fereastră ca să vă explic mai bine...gandiți-vă la o cameră. Stați pe un perete si fereastra e undeva pe tavan. Cum ajungeți la ea?

iesirefereastra

De ajuns am ajuns la ea, dar ajuns la ea, nu puteam să ies prin fereastră. M-am apucat cu mâinile de fereastră, cu picioarele în aer, dar rucsacul (și fizicul meu de invidiat) nu mă lăsa să ies. La un moment dat am reușit să mă sprijin cu piciorul de o stâncă și am reușit să scot capul prin fereastră, dar rucsacul tot mă ținea și nu mă lăsa să ies. Cand m-au văzut aștia, au început să rădă iar în hohote. Au fost de mare ajutor! Pănă la urmă am ieșit...

plumb

Mă uit în sus, hornul tot nu se terminase. Trecuseră deja 5 ore! În jur ceața era mai deasă parcă, o atmosferă plină de “plumb”! Dar au mai urmat câteva săritoare, mai ușoare și apoi am putut urca fără să ne mai asigurăm. Am reușit să terminăm Hornul Coamei în 6-7 ore. Sentimentul pe care l-am avut, când am terminat nu poate fii descris în cuvinte.

branacostilei

Am continuat traseul pe Brâna Coștilei și curând am ajuns la releul Coștila. Am coborât spre Cabana Babele, dar nu am ajuns la cabană, pentru că am urmat un traseu nemarcat, cunoscut bine de Bogdan și Daniel care ne-a scos lângă Jepii Mari. Am scutit ceva timp dar deja era ora 9 când am ajuns pe Jepii Mari.

sprejepi

Am coborât pe Jepii Mari intr-un ritm alert(și în alergare pe anumite porțiuni), fiecare cu frontala pe cap, în voie bună și cu chef de povestit. Pe jepi, Bogdan și Daniel ziceai că merg prin cartier pe la ei, fiecare loc avănd o poveste, un nume, un început de traseu. Adevărați montaniarzi!

Am ajuns în Bușteni după 14 ore, cu dureri mari de picioare, mai ales la tălpi și le-am spus să mergem mai încet că aici nu mai e nici un motiv de grabă și eu sunt KAPUT! Am oprit la un magazin, unde am băgat cola, dulciuri și ne-am odihnit vreo 10 minute. De acolo am continuat drumul spre mașină și valea spre București!

A doua zi, la muncă de abia mă mai mișcam, aveam pe toate degetele tăieturi mici și mărunte de la contactul cu stâncile, zgâraiat pe coate, pe genunchi și febră la mușchi de care nu știam că există dar și la cei cunoscuți.

Nu știu dacă o să mai fac asta vreodată dar le mulțumesc lui Bogdan și Daniel pentru această experiență.

un cetatzean.

08,02,2014 15:11

Joomla templates by Joomlashine